Halep e un OZN. Ceva ce zboară mult deasupra lumii ei şi pe care nu-l înţelegem prea bine. Fenomenul nu e unic, informează Revista Sport Magazin. Janica Kostelic a dominat schiul alpin ani de zile deşi în ţara ei era vid în această disciplină. În tenis mai sunt jucătoare române bune şi foarte bune. Dar nu mai există, în nici un sport aici şi în această epocă, nimeni care să fi ajuns la altitudinea ei de croazieră. Chestiunea, sigur, e subiectivă – de ce Ana Maria Popescu n-a fost şi ea acolo, că şi ea era prima în sportul ei? – dar aşa e făcută ordinea mondială a popularităţii. Tenisul e între premianţi, nu ajută să ne răzvrătim, place oamenilor şi asta e de necombătut. Or să ajungi atât de sus, atât de mult timp într-un domeniu atât de prizat, deci aspirând o sumă uriaşă de talente, e un fapt aproape de neînţeles. Adică venind dintr-o ţară întârziată sportiv, dezorganizată, atomizată de interese mici, orgolii, furtişaguri, dat la gioale şi băgat la foale. Întrebarea e: ce facem acum, când lumina asta începe să dispară de pe cer?

Întrebarea cea mai des formulată, deschis sau în tăcere, e: va mai fi capabilă de o mare performanţă? Va mai putea să câştige un turneu de Mare Şlem, să mai fie numărul 1 mondial? Halep a intrat în toamna carierei şi acum totul e mai ruginiu, aerul mai fierbinte deşi soarele nu e nepărat mai puternic. Şi nu doar în Australia. De fapt, întrebarea e dacă Halep o va convinge pe Simona să mai accepte un asalt asupra tenisului, să muncească încă şi mai mult decât până acum, pentru că ăsta e preţul pentru a îşi mai impune odată legea asupra lumii ei. Sportivii zic că odată cu vârsta trebuie să te antrenezi mai mult, ceea ce e logic. De fiecare dată îţi chemi organismul din locuri încă şi mai îndepărtate până în arena în care trebuie să se lupte ca un taur. Poate Simona să facă asta? Vrea să o facă? Mintea şi nevoile unui om a cărui viaţă nu are mare legătură cu cea din vremea în care urca în fugă treptele tenisului o mai lasă să se întoarcă pe drumul chinurilor? Corpul ei mai acceptă torturile? Nu ştiu dacă ea se întreabă toate aceste lucruri dar mulţi o fac. Şi e important. Simona nu e doar o sumă de mingi plasate cu reverul în „vinclul” terenului, ci şi toate conturile deschise în ea de milioane. Oamenii aceştia simt şi ei toamna. Şi îi ia cu frig.

Halep a zburat atât de sus încât a lipsit la cele mai multe festivităţi în care era premiată. A fost aleasă între sportivii anului la mai toate galele Trofeelor Alexandrion, organizate de Fundația Alexandrion – ar fi fost simpatic să apară măcar o dată în mijlocul campionilor noi şi vechi, poporul ei, ţara ei de elită, pentru că această alăturare îţi dă repere, campionii au o capacitate specială, invizibilă, pentru a comunica şi schimba date esenţiale precum extratereştrii. Acum s-a mai apropiat de pământ şi aici frecarea e mai mare. Să te ridici din nou e îngrozitor de greu, pentru că în această junglă a tenisului oricine simte ghearele tocite. Pare o pradă sigură. Şi iată unde poate greşim: a aştepta iar un rezultat uriaş e o rătăcire. De fapt, Simona va marca într-adevăr istoria nu nepărat dacă va da încă o mare lovitură, ci dacă va arăta lumii că se luptă, că se agaţă, că nu cedează şi nu se lasă dusă de val, de toamna aceasta plină de fiori, că nu va cădea odată cu frunzele ci va rămâne în picioare, cât o mai duc picioarele, până când asta ne va fi ultima imagine rămasă pe retină, a unui om care a zburat şi fără aripi. Ăsta ar fi Marele ei Şlem. Numărul 1 WTA, Roland Garros, Wimbledon şi trofeul „Nu mă predau”. Rămâne de văzut dacă îl vrea. Pare că în ea ceva nu a depus armele. Şi poate că acum va începe bătălia pentru tot restul vieţii ei.