Cum creezi un buchet cu flori din aceeași familie botanică?

De ce ne atrage ideea unui buchet „de familie”

Există buchete care îți plac fără să știi de ce. Te uiți la ele pe masă, lângă cana de cafea, și simți că ceva e la locul lui, ca într-o după-amiază liniștită de duminică. Uneori, acel „ceva” vine din faptul că florile provin din aceeași familie botanică, chiar dacă la prima vedere par complet diferite.

Un buchet din flori înrudite are o coerență discretă. Formele se potrivesc, petalele par că au fost desenate de aceeași mână, frunzele spun aproape aceeași poveste. E un pic ca la reuniunile de familie: fiecare persoană e altfel, dar vezi în priviri și în felul de a zâmbi aceeași moștenire. Așa sunt și florile „surori”: fiecare cu personalitatea ei, dar cu același fel de a sta în lume.

Ideea nu ține de reguli rigide. Este mai degrabă un joc calm, în care descoperi legături între plante pe care, altfel, le-ai fi luat doar ca atare din găleata de la florărie. Dacă le pui una lângă alta, parcă se așază singure în buchet, ca oameni care se caută cu privirea la o petrecere și se nimeresc, fără explicații mari, la aceeași masă.

Ce înseamnă, de fapt, „familie botanică”

Expresia sună puțin savant, dar nu este nevoie să ții minte pagini întregi de manual de botanică. O familie botanică este, simplu spus, un neam de plante cu aceiași strămoși. Așa cum în viața de zi cu zi există familii cu același nume de familie, în lumea plantelor există nume de „clan”: Rosaceae, Asteraceae, Liliaceae și multe altele.

Trandafirii, de exemplu, fac parte din Rosaceae, la fel ca mărul, părul, piersicul sau cireșul. E puțin ciudat să te gândești că mărul din livadă este rudă cu trandafirul din vază, dar, din punct de vedere botanic, chiar așa este. Lalelele, crinii și alți bulboși rafinați intră în familii apropiate, iar margaretele, florile-soarelui, gerberele se adună sub umbrela Asteraceae.

Când îți propui să faci un buchet din aceeași familie, întrebarea devine: „Ce neam de flori îmi vine azi aproape?” Poate ai o perioadă în care simți că trandafirii te reprezintă cu totul, sau una în care te atrage lumea veselă a margaretelor. Nu trebuie să știi denumiri latine, deși ajută să îți sune vag cunoscut. Cu timpul, începi să recunoști familiile după formă, exact cum recunoști rudele apropiate după mers, nu după numele din buletin.

Alege familia, nu doar floarea vedetă

Când intrăm într-o florărie, de obicei ne sare în ochi o singură floare, cea „vedetă”. Un trandafir cu miros puternic, un bujor plin, o dalie uriașă. Dacă vrei să lucrezi cu aceeași familie botanică, e un pic altfel. Pornești de la ideea de familie și abia apoi alegi personajele din distribuție.

Să spunem că te atrage familia Rosaceae. Poți construi un buchet numai din trandafiri, dar, dacă ai răbdare să cauți, poți adăuga crenguțe de măr sau de prun înflorit, frunzulițe de măceș, fructe mici decorative. Deodată, nu mai ții în mână doar un buchet, ci un fel de mini-grădină de familie, cu generații diferite laolaltă.

Dacă alegi Asteraceae, lumea se umple de discuri galbene cu petale ca niște raze: margarete, gerbere, floarea-soarelui, daliile cu centrul dens. Farmecul aici vine din repetiția formei. Parcă privești aceeași floare în oglindă, dar de fiecare dată poartă altă rochie: altă culoare, altă mărime, alt număr de petale.

Important este să rămâi, pe cât poți, fidel unei singure familii pentru acel buchet. Nu pentru că nu ai avea voie altfel, ci pentru că abia așa se vede cu adevărat ce poate face acea familie când e lăsată să își spună povestea până la capăt.

Cum alegi florile fără să fii botanist

În practică, lucrurile sunt mai simple decât par. Poți să pleci de acasă cu două sau trei familii în minte și să întrebi direct la florărie ce aparține cui. Mulți floriști știu familiile mari, iar dacă nu știu, te poți ajuta de telefon, cu discreția cuiva care își verifică lista de cumpărături.

După câteva încercări, ajungi să le recunoști aproape instinctiv. Florile din Asteraceae au aproape mereu un centru rotund și petale dispuse radial, ca un mic soare. Liliaceae vin cu petale alungite, elegante, uneori ușor răsucite, cu staminele vizibile ca niște mici pensule colorate. La Rosaceae observi corolele rotunjite și felul delicat în care frunzele se aliniază pe tulpină.

La început vei greși. Vei amesteca, din entuziasm, o floare din altă familie, doar pentru că seamănă la chip cu celelalte. Nu se întâmplă nimic grav. Nu există poliție a buchetelor. Ba uneori, tocmai floarea aceea „adoptată” dă un mic accent interesant, ca un invitat pe care nu îl cunoaște nimeni bine, dar de care toți ajung să se atașeze.

Cum așezi florile ca să nu pară o grămadă în vază

Chiar dacă toate florile sunt înrudite, ele tot au nevoie de o ordine atunci când le legi într-un buchet. Dacă le lași pur și simplu să cadă în vază, iese un haos simpatic, dar nu chiar armonia aceea care se vede în fotografiile cu aranjamente „fără efort”.

Cel mai ușor este să îți imaginezi că ai o mică scenă. În centru pui florile mari, cele care atrag privirea din prima clipă. Ele sunt personajele principale. Nu le înghesui una într-alta, lasă puțin aer între ele, ca între două scaune pe care oamenii se așază comod la masă.

În jurul lor vin florile de dimensiuni medii, cele care umplu spațiile goale fără să strige „uite-mă și pe mine”. Ele fac legătura între centru și margine. Iar la final vin florile mici, bobocii, frunzele și crenguțele, care rotunjesc conturul buchetului. Poți lăsa câteva tulpini să iasă puțin în afară, ca niște șuvițe rebele care nu se lasă prinse în coadă. Buchetul capătă imediat un aer mai natural, ca și cum ar fi crescut singur așa.

Ajută mult să lucrezi cu buchetul în mână, nu direct în vază. Îl rotești, îl privești din toate părțile, îl apropii de tine, apoi îl îndepărtezi un pas, ca să vezi cum ar arăta pe o masă. De obicei, descoperi rapid un „profil” preferat, partea bună pentru poză. Când îl pui în vas, îl așezi astfel încât acea parte să fie orientată spre locul din care îl vei privi cel mai des.

Culorile: rude, dar nu în uniformă

Se mai întâmplă ceva amuzant: când aud de aceeași familie botanică, multe persoane se gândesc că trebuie să păstreze și aceeași culoare. Ca o uniformă de școală. De fapt, tocmai familia îți permite să te joci cu nuanțele fără teama de a crea un buchet obositor.

Poți avea margarete albe lângă altele galbene și mov, toate cu același chip floral. Sau trandafiri în degradeuri de la roz pal la vișiniu intens, poate chiar cu câteva fructe mici roșiatice printre ei. Legătura dintre ele nu o face culoarea, ci forma, modul în care petalele se deschid și felul în care stau frunzele.

Dacă simți că o singură floare „strigă” prea tare din buchet, o scoți sau o muți într-un pahar separat și vezi dacă îți place mai mult așa. Florile nu se supără, nu țin minte, nu fac liste.

Poți construi buchete foarte calme, aproape șoptite, în nuanțe de crem, roz pal, piersică, dar la fel de bine poți crea compoziții vesele, cu contraste puternice. Faptul că formele se înțeleg între ele îți dă curaj să te joci cu restul.

Frunzele și tulpinile, semnătura invizibilă a familiei

Când alegem flori, privirea se duce aproape mereu la petale. Totuși, frunzele și tulpinile sunt cele care trădează cel mai clar familia botanică. De multe ori, două flori care par diferite sunt „prinse” ca rude tocmai de forma frunzelor sau de felul în care se ramifică tulpina.

Într-un buchet de familie, nu tăia toate frunzele din reflex. Lasă o parte dintre ele mai ales la baza buchetului și în zona de mijloc. Crează astfel un fundal verde coerent, peste care florile se ridică firesc, ca și cum ar crește din același loc.

Dacă găsești la florărie crenguțe, frunze sau chiar fructe decorative din aceeași familie cu florile tale, nu ezita să le adaugi. Un buchet care combină trandafiri cu crenguțe de măceș și fructe mici de măr decorativ, de exemplu, are un farmec aparte. Nu mai pare doar un cadou, ci un colț de grădină mutat pe masa din sufragerie.

Pentru cine creezi buchetul

Un buchet din aceeași familie botanică devine cu adevărat special atunci când îl legi de o persoană sau de o amintire. Dacă știi că cineva a copilărit la bunici, printre tufe de margarete și floarea-soarelui, un buchet din Asteraceae poate să stârnească un zâmbet care nu are legătură doar cu estetica. E mirosul de vară, de praf cald, de câmp.

Dacă persoana căreia îi oferi buchetul iubește lucrurile fine, ordonate, poate o familie de lalele și crini, cu liniile lor curate și gesturile elegante, i se potrivește mai bine. Sau poate cineva are un pom preferat în grădină, un măr bătrân, iar tu alegi flori și frunze din aceeași familie, ca un omagiu discret.

Iar dacă buchetul este pentru tine, lucrurile devin mai simple și mai adevărate. Nu mai trebuie să impresionezi pe nimeni. Poți să experimentezi, să mai tai o tulpină prea lungă, să schimbi apa noaptea, pentru că nu ai somn și pentru că îți place cum foșnește ambalajul. Devine aproape un ritual intim, un fel de conversație între tine și florile tale din aceeași familie.

Detalii practice, fără mistere

Oricât de mult am vorbi despre povești, florile au totuși nevoile lor foarte concrete. Ca să reziste cât mai mult, tăierea oblică a tulpinilor, chiar înainte de a le pune în apă, ajută enorm. Pentru tulpinile mai lemnoase, e bine să zdrobești ușor capătul, astfel încât apa să poată pătrunde fără efort.

Apa din vază se schimbă des, ideal în fiecare zi sau măcar o dată la două zile. Clătești repede vasul, mai cureți puțin tulpinile, tai un milimetru sau doi din ele, apoi le pui la loc. Dacă folosești pliculețe speciale pentru flori tăiate, încearcă să respecți cantitatea recomandată. Prea mult „ajutor” poate încurca în loc să ajute, pentru că apa se murdărește mai repede.

Vei observa că, chiar în aceeași familie, florile nu îmbătrânesc toate la fel. Unele cedă mai repede, altele rămân drepte și vioaie. Nu te teme să scoți din buchet florile obosite și să îl rearanjezi. Uneori, după câteva zile, buchetul, deși mai mic, arată mai intim, mai apropiat de tine, ca un chip frumos după o zi lungă.

Când buchetul nu vine singur

De multe ori, buchetul nu ajunge singur la destinație. Lângă el apare o cutie mică de prăjituri, o carte, o fotografie sau un cadou jucăuș, cum ar fi un urs de plus gigant, așezat pe un scaun, care pare că păzește florile.

Când gândești darul ca pe un întreg, cu buchetul, obiectele și atmosfera din jur, tema „de familie” se continuă firesc. Culorile florilor se pot asorta discret cu ambalajul celorlalte cadouri, cu textilele din cameră sau chiar cu stilul persoanei care primește darul. Nu este vorba despre perfecțiune, ci despre acel sentiment că cineva s-a gândit un pic mai mult, că a ales nu doar ce era mai la îndemână.

Uneori, cele mai frumoase momente nu sunt nici măcar cele în care buchetul stă pe masă, ci drumul până acasă. Brațele pline de flori, mirosul apei reci care se scurge de pe tulpini, polenul care îți lasă o urmă galbenă pe mânecă, grija să nu lovești florile în ușa tramvaiului. Toate intră, fără să-ți dai seama, în povestea acelui buchet.

Libertatea de a te juca cu regulile

Poate că cel mai plăcut lucru la ideea de a crea buchete din aceeași familie botanică este că nu e nimic definitiv și nici obligatoriu. Poți avea un buchet în care aproape toate florile sunt înrudite și una singură este „adoptată”, dar îți place cum se simte acolo, ca un prieten vechi al familiei.

Poți începe hotărât cu Rosaceae și, la jumătatea drumului prin florărie, să te lași cucerit de un buchet de margarete și să schimbi complet planul. Important este să observi ce îți place, ce te liniștește, ce îți dă energie, și să lași buchetele să devină, încet, o prelungire a felului tău de a fi.

Un buchet din aceeași familie botanică nu e doar o alegere estetică ordonată. Este și un mod blând de a pune puțină structură în haosul de culori și forme al florăriei, fără să pierzi spontaneitatea. Și, dacă după ce îl așezi în vază te surprinzi zâmbind de fiecare dată când treci prin dreptul lui, înseamnă că familia aceea de flori ți-a spus, cumva, o poveste pe limba ta.